Măști

– Ce vrei tu de la mine? îl întrebă ea, cu urma unui zâmbet lăsat să mascheze temerile trecutului.

– Vreau să încep prin a-ți cere permisiunea de a ține mâna ta într-a mea. Poate pentru o zi doar, să vezi dacă strânsoarea îți priește, dacă îți poate aduce câteva respirații grăbite, a căror cauzalitate să rămână învăluită în mister. Sau poate pentru o săptămână, dacă vei hotărî că după 24 de ore încă mai simți nevoia umplerii acelor goluri lăsate între degetele tale de o divinitate absurdă. Dar nu mai mult de atât. Fiindca știi prea bine, la fel cum și eu am știut dinaintea ta, că dependența este un joc periculos. Hai să ne ținem de mână, poate să și zâmbim puțin, să ridicăm privirea și să sfidăm destinul. Iar după 7 zile, să ne întoarcem la viețile noastre guvernate de regularitatea bătăilor de inimă.

– Și dacă îmi voi dori mai mult de atât? Sau dacă vei dori să vezi mai mult din mine? Ar trebui să știi mai bine instabilitatea jocului pe care vrei să-l pornești…

– Atunci voi continua să merg pe acest drum și te voi invita în oraș. La finalul unui weekend plictisitor, undeva într-un loc retras, în care să-ți pot destăinui câteva dintre istoriile mele secrete. Și dureroase. Iar tu să fii surprinsă, învăluită de trăiri pe care nu le poți descrie, să-mi iei mâna într-a ta și să-mi faci promisiuni pe care știi că nu le vei respecta. Iar apoi să mă inviți la tine acasă, sub pretextul urmăririi unui film, sau poate împărțirii unui pahar de vin. Să ne pierdem hainele mai repede decât ne pierdem mințile, și să lăsam ceasurile să gonească în urma orelor care nu se vor mai întoarce niciodată. Iar a doua zi, când voi sorbi din acea cafea amară pe care Dumnezeu știe cum am pregătit-o, să te privesc goală și să îmi reamintesc. Cu o săptămână în urmă îmi promisesei o strângere de mână și nimic mai mult, ar fi trebuit poate să rămâi fidelă acelui plan.

– Iar apoi ne vom îndrăgosti, nu-i așa? Am spus că nu vom face asta.

– Vom amâna inevitabilul. Lăsând zilele și nopțile să treacă, cu noi uitați undeva sub o pătură, încătușați sub sărutări și atingeri, prizonieri ai unor trăiri smulse din trecut și readuse la viață, martori ai unui spectacol nebun pe care nu-l putem controla. Da, ne vom îndrăgosti și vom începe să promitem lucruri. Ne vom cunoaște prietenii și familiile, vom petrece Crăciunul împreună, Anul Nou, vom lăsa lunile să treacă. Iar apoi ne vom opri puțin și vom sorbi cu sete câteva momente de liniște, în care vom vedea ce am construit în urma noastră.

– Ce am construit? Îmi voi fi dat seama că te iubesc sau poate ești doar o pasiune neîmplinită? Să fii tu sufletul meu pereche, cel care mă va purta cu adevărat spre fericire? Sau poate doar o iubire ca multe altele, a cărei esență o voi distruge într-un final, în mii și mii de bucățele? Nici măcar tu, cel care ai fost mereu capabil să construiești totul din nimic, nu vei mai putea să le găsești pe toate. Vei începe să scrii despre ele, iar peste ani, când vei fuma o țigară în bucătărie, iar soția ta va țipa din cealaltă cameră, că vei întârzia să duci copilul la școală, atunci îți vei aduce aminte că a existat o vreme când erai altcineva. Și acele câteva bucăți de suflet, pe care le vei fi pierdut definitiv, te-ar fi ghidat spre viața pe care ți-o doreai cu adevărat. Și despre care scriai.

– Poate că ai dreptate și totul va fi în zadar. Dar eu voi privi și voi vedea în urma noastră o iubire perfectă, pe care am mai construit-o de atâtea ori până atunci, în capul meu. Dar în care nu am crezut niciodată. Iar tu vei fi deja fata visurilor mele, cea pentru care aș merge până la capătul lumii. Cea pentru care aș face orice. Cel mai bun prieten al meu. Tu, cea plină de imperfecțiuni și defecte, vei fi perfectă. Poate pentru o zi sau poate pentru o săptămână. Căci în final, așa cum bine știm amândoi, perfecțiunea nu durează…

– Iar într-o zi ne vom privi în oglindă și vom hotărî să fim sinceri cu noi înșine. Dincolo de lacrimile din ochii noștri injectați cu mostre din ziua de mâine, vom vedea nefericire. Incertitudini. Durere. Sau chiar propriile noastre îndoieli, căci suntem doi oameni obișnuiți cu eșecul, obișnuiți cu finalurile care ne reamintesc că este în natura noastră să trăim totul la intensitatea pe care doar nesiguranța o poate oferi. Noi suntem cei ce am citit ultima pagină chiar înainte de a fi scrisă și am știut de la început că vom fi distruși de propria noastră ființă, de propriile nereguli găsite într-un univers guvernat de reguli. Nu vei fuma niciodată acea țigară, nu vei auzi niciun acel țipăt din cealaltă cameră, căci ele nu vor exista. Le vei alunga dinainte de a avea vreo șansă la viața ta.

– La fel cum nici tu nu vei găsi fericirea care să dureze. Fiindcă știi că aceasta nu există. Tot ce putem face este să avem răbdare, iar timpul va șterge, în cruzimea lui, toate lacrimile de pe obrajii noștri. Urmele acestora vor intra adânc în piele, se vor strecura până la inimă și vor mai șterge o părticică din aceasta. Iar apoi, când vom fi bine, o vom lua de la capăt. Cu altcineva, poate mai bun, doar pentru a ajunge în același loc, ani mai tarziu, când totul va fi la fel. Poate, doar puțin mai rece…

– Iartă-mi nechibzuința și firea autodistructivă, iar eu îți voi ierta nesiguranța și temerile. Tot ceea ce reprezentăm noi va înceta să mai existe în curând…

Teama de regăsire

Te regăsesc în fiecare picătură de ploaie ce îmi face corpul să tresară asemeni unui vis care, din când în când, zvâcnește la gândul trezirii la realitate. Te regăsesc și mă regăsesc în vocea fiecărui om de pe stradă, care zăbovește o clipă în reflexia unui geam uitat de timp sub ultimele secunde ale unui apus de soare. Mă regăsesc în norii ce nu mor, în țipătul unui copil care își pierde din priviri mama preț de o secundă, în zâmbetul oricărui bătrân care trăiește pentru amintirea momentelor când a fost stăpânul lumii. Trăiesc și mi-e frică de a trăi, căci viața nu are obiceiul neprevăzutului. Uneori mă opresc și privesc în gol, încercând să-mi forțez mintea să se oprească. Dar nu se oprește niciodată, tresare și se agită, se opune și lovește din toate puterile, încercând să scape. Și scapă, iar atunci teama de regăsire își face loc, din nou, în fiecare fior al corpului pierdut de sub control…

Mi-e teamă de previzibil și mă tem de imprevizibil, căci am trăit în ambele dimensiuni ale acestui perpetuu montagne russe. Am călătorit în timp, acolo unde istoria se repetă, am auzit aceleași cuvinte la nesfârșit, de fiecare dată mai dulci, de fiecare dată mai sincere. Și în niciun scenariu din cele zeci mii pe care mintea mi le proiectează nu ies învingător la final. Conduc cu mult peste viteza legală admisă pe o autostradă pe care mi se interzice de fiecare dată să mai intru, doar pentru a ajunge la chipul care mi-a intrat pe sub piele. Și mi-e teamă că nu voi ajunge la timp, indiferent cât de tare aș goni și cât de aproape ar fi destinația. Urmăresc un orizont care nu se termină niciodată și vreau să țin piept neverosimilității timpului, niciodată de partea mea…

Mi-e teamă de eșec și mă tem de posibilitatea de a fi nevoit să o iau, din nou, de la capăt. Căci cel mai mare defect al meu rămâne acela de nu știi niciodată când să spun stop. Pentru că nu vreau niciodată să mă opresc acolo unde toți ceilalți se opresc. Dacă nu e nimic dincolo de drum? Dar dacă e totul acolo? Dacă… acolo voi găsi tot ceea ce mi-am dorit vreodată. “Oprește-te, până nu e prea târziu!”. “Nu e niciodată prea târziu”, îi răspund vocii din interiorul meu cu altă voce, mereu mai naivă și mereu dispusă să încalce o nouă limită a vitezei maxime admise. Când voi cădea, va durea atât de tare… Dar dacă nu voi cădea? Nu-i așa că riscul va fi meritat?…

Mi-e teamă de tine și mă tem atât de tare de mine. Ce sper eu să găsesc? Un gram de fericire, poate puțin zâmbet? Liniștea sufletească cu care m-am înțeles încă de la început că mă va aștepta doar la finalul șirului de acțiuni nesăbuite? Istoria se repetă, îmi șoptește diabolic însăși istoria, atunci când e pe punctul de a înfăptui ceea ce a mai făcut de milioane de ori. Chip naiv, nu ai învățat până acum că nu ai cum să mă învingi? Nu… Pentru că dacă există o câtuși de mică șansă ca eu să triumf în fața ta, cred că merită să-mi pun sufletul la bătaie pentru asta. Și unde mai exact îți dorești să ajungi, tu, cel condamnat să te răstignești la nesfârșit pe aceeași cruce? Acolo unde voi reuși, printre nesfârșite acțiuni ale nemuritorilor reduși la tăcere, să readuc un zâmbet pe fața ta…

Mi-e teamă că oricât de mult aș încerca, universul va complota mereu împotriva mea. Și îmi va arunca în față cele mai înalte dealuri și îmi va zgâria ochii până în punctul în care voi orbi în eforturile mele. “De ce plângi?” “Au mai încercat și alții înaintea ta, nu poți fii tu mai bun decât ei…” Dar dacă sunt? Dacă voi reuși să-mi depășesc, cândva, teama de regăsire cu mine însămi. Și atunci, față în față, să-mi spun că sunt mândru de mine. Să mă las în urmă, pe cel căruia îi era frică de regăsire, și să privesc cu încredere în față, acolo unde vei privi spre cel care te-a înfrânt. Și, mai presus de toate, spre cel care ți-a arătat cine ești cu adevărat…

“Mă îndoiesc că vei reuși… dar dacă, totuși, vei reuși, atunci te voi aștepta la linia de sosire, gata să-ți ofer liniștea în căutarea căreia te-ai născut.”

Gânduri despre ea

“Mi-e atât de greu să scriu despre tine, încât nu aș știi cu ce să încep. Cu zâmbetul, cu ochii sau cu faptul că ești printre cele mai minunate persoane pe care le-am întâlnit? Nu… aș vrea să scrie altcineva despre tine, iar eu să citesc și să mă identific cu faptele și gândurile tale, să tresar atunci când parcurg rânduri, să mă revolt, să plâng. Dar așa cum bine știu, nu ar putea să scrie nimeni despre tine, pentru că ești o ființă complicată. Uneori am impresia că ești mult prea complicată chiar și pentru mine. Și mă frământ și mă consum, trec nopțile cu ochii mei pironiți în tavan, întorcând pe toate părțile acele câteva cuvinte fără înțeles auzite de la tine și care nu-mi dau pace. Dar apoi îmi zâmbești și totul devine atât de simplu. Sau rămâi cu privirea holbată la mine, așa cum doar tu știi să o prelungești peste măsură, și din nou nu știu ce-ți trece prin cap. În acest concurs al privirilor, mereu pierd. Te privesc cât te privesc, apoi nu mă pot abține și scap un zâmbet, iar tu câștigi lupta. Lupta cu tine, lupta cu mine sau lupta cu numeroasele tale personalități despre care mi-ai povestit câte puțin. Am cunoscut copilul și am cunoscut fata nehotărâtă. Mi-ai făcut cunoștință și cu artistul, apoi cu omul serios, preocupat de carieră. Mi-ai arătat latura ta sensibilă, partea rea din tine și personajul pervers. Da, le-am cunoscut pe toate și în continuare îți place să mă întrebi dacă nu m-am speriat. Dar cum aș putea să mă sperii când cu fiecare gând pe care îl îndrepți asupra mea mă îndrăgostesc și mai mult de tine? Cum aș putea să am îndoieli dacă din prima seară în care te-ai cuibărit în brațele mele am știut că nu vreau să-ți mai dau drumul. Tu mă întrebi cum pot fi convins de acest lucru, iar eu nu găsesc suficiente cuvinte să-ți pot spune ce se petrece în interiorul meu de fiecare dată când tu spui ‘hei’. Și ți-e frică, și ai dubii, și continui să îmi spui că oamenii te-au dezamăgit din nou, și din nou, și din nou. Dar inima mea bate cu putere și trage mereu de mine să-ți spun ceea ce ea nu poate să rostească. Ce anume, mă vei întreba. Faptul că locul tău nu va putea fi luat de nimeni.

Uneori mă tem, alteori îmi pun întrebări fără sfârșit și încerc să privesc în viitor. Unde vei fi tu când eu voi avea nevoie de tine? Pentru că am ajuns într-un punct în care am mereu nevoie de tine. Și ce îmi vei spune când îmi voi dori să te iau de mână și să fug alături de tine? Poate spre nicăieri, poate spre oriunde. Se spune că berbecii nu își arată sentimentele și nu plâg niciodată. Minciuni! Cum aș putea rămâne rece când eu te iubesc tot mai mult? Și ar trebui să-ți spun asta tot mai mult, și îmi propun să o fac. Uneori privesc ecranul telefonului doar pentru a vedea dacă am primit vreun mesaj de la tine. Și atunci când primesc un mesaj, orice mesaj, înainte de a-l citi, aproape că spun o mică rugăciune ca numele tău să fie acolo. Nu știu întotdeauna ce gândești, e adevărat. Dar aș vrea ca tu să știi întotdeauna ce gândesc și să fii acolo, în gândurile mele, în aspirațiile mele cele mai de preț, la dreapta mea atunci când reușesc sau eșuez. Mâna mea dreaptă. Și aș mai vrea ca tu să fii cel mai bun prieten al meu, căruia să-i pot împărtăși orice și oricând. Fata pe care nu aș minți-o niciodată. Fata pe care aș învăța să o pun mereu pe primul loc, și aș face-o atât de bine. Pentru că, vezi tu, și eu știu cum să iubesc. Și o fac din toată ființa mea și mă dedic complet, cu toate trăirile și toate simțurile mele. Și frământările mele sunt atât de adânci uneori încât am impresia că mă voi prăbuși într-o prăpastie fără fund. Am învățat cum să iubesc din trecut. Câte puțin din fiecare experiență proastă, câte puțin din fiecare sentiment neîmpărtășit. Dar am învățat. Și, cu toate acestea, uneori am impresia că anumite lucruri nu le voi învăța niciodată. Oricât de tare ar durea sau oricât de mult aș plânge (ține minte, berbecii nu plâng!), fericirea ta va fi mereu pe primul loc. Pentru că așa am învățat și cred că doar așa poți iubi cum trebuie. Atunci când vii la mine și îmi atingi mâna sau îți lași capul pe umărul meu, crede-mă, universul întreg se construiește în jurul tău. Iar când ești tristă, aș alerga cu o funie în spate spre strada pe care a fugit fericirea, aș prinde-o și aș aduce-o înapoi la tine. Doar că, uneori, voi avea nevoie de ajutor pentru asta. Tu spui că sunt un maestru al cuvintelor, dar nu e așa. Există momente când mi-aș dori să pot spune atât de multe, dar nu știu ce să spun. Există și momente când îți spun ceea ce îți dorești să auzi, fără să te mint. Nu aș putea. Pentru că tu ești un om atât de frumos și cred că aș răpi puțin din acea frumusețe dacă aș planta o minciună asupra ei. Oricât de mică ar fi, ea te-ar afecta și știu asta. Așa că aleg să trăiesc cu tine într-o lume în care tu ești frumoasă, din toate punctele de vedere, iar eu sunt sincer.

Vei spune, sigur, că sunt și un naiv. Drăguț, dar naiv. Vei afirma că ești un om la fel ca toți ceilalți, cu defectele și calitățile sale, care face greșeli sau învață din ele, care are dubii și gândește prea mult. Permite-mi, stimată domnișoară, să te contrazic. Un om ca toți ceilalți sigur nu ești, pentru că eu nu mă îndrăgostesc de oameni obișnuiți. Poate ai puțină nebunie, poate și puțină magie, condimentată cu un extraordinar simț al naturalului. Cu tine nimic nu este fals, sau supradimensionat, exagerat sau plictisitor. Tu, spre deosebire de alți oameni, crezi în oameni. Și refuzi să te dai bătută sau să accepți compromisuri. Admir atât de mult acest lucru la tine și mi-aș dori să pot învăța de la tine atât de multe. Tu, cel mai mult dintre toți oamenii, ai reușit cumva să scoți ce e mai bun din mine. Și aș vrea să păstrez acest lucru, pentru că acum este momentul când îmi place cel mai mult de mine. Alături de tine. Un om cu defecte și calități, care face greșeli și învață din ele, și, poate cel mai important, ești omul meu. Nu o spun cu posesivitate sau aroganță, ci dimpotrivă. Ești omul care mă inspiră să devin mai bun, care este acolo pentru mine și care mi-a reconfirmat că știu cum să iubesc. Și pentru asta te iubesc. Pentru ceea ce ești, atunci când nimeni nu te vede. Și atunci când toți te văd.

Tu, R., ești cea care mi-a demonstrat că fericirea poate fi găsită și imortalizată în spatele celor mai simple lucruri. Cele sincere.

Cu sinceritare,

M.”

Memento

Stăteam întinsă pe canapeaua roșie și încercam, măcar pentru câteva secunde, să-mi iau gândul din acel loc nefericit de care se agățase cu atâta înverșunare. Am închis ochii, dar muzica de pe fundal nu mă ajuta deloc să evadez. Mi-am ridicat privirea și m-am lăsat purtată într-un mic tur virtual, sub pereții barului, acolo unde doamnele și costumele își spuneau povestea, în toată splendoarea lor lipsită de culoare. Sunt sigură că ele nu se amăgeau, nu își ridicau atâtea probleme, nu își lăsau gândurile să fugă atât de departe, pentru ca apoi să se roage de ele, în genunchi, să se întoarcă. Sigur, sufereau și ele, dar… atât. Suferința nu ar trebui să mai fie acompaniată de regrete, gânduri, remușcări, apoi iar gânduri. Asemeni unei arsuri, atunci când te doare, este doar efectul unei acțiuni pe care nu ai anticipat-o. Dar nu stai să analizezi cauza sau să faci scenarii, pentru când te vei arde din nou. Și din nou, inevitabil, gândul se îndreaptă în același loc…

Ei râdeau. Aparent lipsiți de griji, depănau amintiri și povești la fel cum un mecanic schimbă cauciucurile unei mașini. A făcut de atâtea ori asta și deja nu mai e nimic nou pentru el, dar mereu o face atât de bine. Ea spunea povestea zecilor de eroi care i-au trecut pragul și i-au simțit cerceafurile și sufletul, pentru ca a doua zi să plece fără să se uite în urmă. Povestea cum de tot atâtea ori și-a închis sufletul și s-a lăsat pradă instinctelor, fără regrete și fără repercusiuni. Ei au înțeles și au mers mai departe, lăsând-o pe ea să-și asume rolul de personaj negativ și să scrie în continuare cartea. Cercurile ei de fum se pierdeau pe unicul traseu pe care știau să-l parcurgă.

El asculta cu atenția unui copil care descoperă lumea. Mereu învață ceva nou și mereu își dorește mai mult. Trăgea lung din țigară și apoi lăsa fumul să construiască universul pe care deja îl cunoaște atât de bine. Nici viața lui nu a fost mai puțin interesantă, sau mai ușoară, sau plictisitoare. Dar naturalețea cu care se întorcea în trecut și mângâia fețele amintirilor care l-au construit în omul de azi mă intriga. Fiecare fată care s-a oprit din alergat pentru a zăbovi, mai mult sau mai puțin, în lumea lui a lăsa ceva în urmă. Poate că unele l-au rănit, poate că altele l-au făcut fericit, dar niciuna nu a rămas suficient de mult încât să-i fie alături în această seară, alături de care să fumeze și să-și mai scurteze puțin existența în cursa nebună spre ceea ce ne place tuturor să numim fericire. Una, în schimb, a fost diferită. Și se vede acest lucru din felul în care vorbește despre ea. Mi-ar fi plăcut să o cunosc. Poata chiar să fim prietene. Poate să ieșim la o cafea, într-o seară friguroasă de octombrie, când m-aș fi ridicat de la masă și aș fi certat-o, pentru că a renunțat prea ușor la acest băiat. Apoi m-aș fi așezat cuminte la locul meu și aș fi permis propriilor gânduri să fugă, din nou, spre același loc și aceeași amintire. Această ea, pe care mi-ar fi plăcut să o cunosc, mi-ar fi spus atunci că așa a fost să fie, iar eu nu aș fi crezut-o. “Ai renunțat și indiferent ce ai face, nu o să mai fie niciodată la fel”, i-aș fi reproșat, iar ea ar fi înțeles. Dar amintirile trăiesc la timpul trecut, iar eu stau astăzi cu ei doi la masă tocmai pentru că totul s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat și ar trebui să fiu recunoscătoare.

Mereu am crezut că alcoolul te ajută să fii mai sincer, te eliberează de inhibiții și temeri, te aduce exact acolo unde vrei să fii, cu cei cu care vrei să fii, la momentul potrivit. Așa că le-am spus că îi iubesc. Pentru că mă simt bine alături de ei și pentru că nu mă judecă. Mă ceartă și îmi reproșează lucrurile pe care le voi face sau le-am făcut, îmi dau sfaturi și mă îndeamnă să acționez conform alegerile pe care undeva, în adâncul sufletului, le știu a fi corecte. Dar nu mă judecă. Pentru că ei știu drumul remușcărilor și, cel puțin o dată în viață, au apucat-o pe acel drum. Chiar și ea, cea care mă îndeamnă vehement să fac alegerea corectă, trăiește într-o alegere greșită. Acceptă compromisuri și se luptă cu demonii interiori, și urăște bătălia care durează de prea mult timp. Nu există o explicație rațională pentru care nu renunță, pentru că alegerile nu se iau rațional. Ea îmi zâmbește, deși în interior tristețea se lovește cu toate forțele de zidurile sale sufletești și înceracă să o doboare. În momentul în care am sărutat-o am vrut să văd dacă pot să preiau puțin din acea tristețe. Ea râde și îmi mângâie părul, și spatele, și coapsa, șoptindu-mi că suntem prizonierii propriilor noastre neputințe. Tablourile de pe pereți mă privesc asupritor și mă condamnă, reproșându-mi că nu pot și eu să trăiesc la fel ca ele. Într-o lume lipsită de culori, unde suferința înseamnă durere și nimic mai mult. Durerea trece, pe când…

Gândul mi-a fost întrerupt în momentul în care i-am întâlnit lui privirea. De fiecare dată când se uită la mine, în felul acela în care doar el știe să o facă, încearcă să mă citească. Știu sigur cât de mult încearcă. Vrea să vadă mai departe de zidul pe care îl afișez în public și să mă răsfoiască asemeni unei cărți, pentru a ajunge la capitolele importante. Acolo unde se iau deciziile care vor afecta următoarele capitole, acolo unde adevărul nu mai e ascuns de vorbe frumoase și chipuri drăguțe. Și cred că vrea să mai găsească un capitol, dar nu știu sigur care. Nu știu nici dacă vrea să-l citească sau să-l scrie. Așa că l-am sărutat și pe el. Să te văd acum, poetule, dacă voi trezi emoții în tine cum nu ai mai cunoscut. Mi-ar plăcea să cred asta. Aș vrea să cred că pot lăsa amprente adânci în oamenii pe care mi-i aleg, dar timpul mi-a demonstrat că nu e mereu așa. Pentru că nu toți băieții vor alege calea mai grea și se vor împiedica mereu de inimile celor pe care le frâng. Mi se pare interesant experimentul lui, acela de încerca mereu să fie sincer cu el și să dea curs acelor alegeri pe care le știe a fi corecte, indiferent de consecințe. Definiția unui erou, așa cum mi-a spus. Cred că va reuși.

În momentul în care am hotărât să plecăm de acolo, am început să-mi doresc ca mâine să fie doar o zi leneșă de sâmbătă, în care destinul nu te forțează să alegi punctul A sau punctul B. O zi de sâmbătă în care să te poți pierde cu orele în cearceafuri și în care singura problemă să fie aceea a trecerii mult prea rapide a timpului. O zi semnată cu un pahar de vin, o țigară înecăcioasă sau un zâmbet viclean și sincer. L-am mai sărutat o dată și am fugit afară, înainte de a-i da șansa unui alt zâmbet. Frigul străzilor interbelice și vuietul oamenilor amețiți de băutură și anticipare m-au surprins din nou prinsă în vârtejul amintirilor, și a întrebărilor, și a celor doi care sunt acolo, alături de mine.

Muzica din club și energia creată în jurul meu mi-au permis să evadez pentru o vreme din acea cușcă mintală. Am început să dansez. Iar mâinile și respirațiile apropiate de trupul meu, pentru mine, m-au purtat în valuri spre o destinație necunoscută. În care putem să fiu fericită cu lucrurile mici, de valoare neprețuită și care nu îți pot fi oferite de oricine. Dar ei știau cum să o facă, și o făceau atât de bine…

Inevitabil, a venit și momentul în care a trebuit să plecăm. La despărțire, după o ultimă atingere nevinovată de mână, m-am urcat în mașină și am rămas cu privirea blocată pe geam. Milioanele de lumini aprinse, care pot fi traduse în milioanele de suflete cu fericirile și dezamăgirile lor, m-au purtat spre casă. Prinsă din nou în vârtejul întrebărilor fără sfârșit, a alegerilor pe care sunt forțată să le iau singură și a zâmbetelor care, din când în când, sunt adunate într-un buchet și aduse în fața mea de cei care își doresc, poate, să-mi schimbe viața și a căror viață, poate, o voi schimba la rândul meu.

Cea mai grea poveste – ultima parte

Natura noastră umană și dorința subconștientului de a păstra o stare de fericire ne determină să ne închidem ochii și sufletul, în timp ce parcurgem același drum pe care l-am mai parcurs de sute de ori, în timp de zâmbim încrezător aceleași ei, într-o seară oarecare de miercuri, ascultând ritmuri cunoscute ale acelorași pași. Dar ochii ei mă priveau altfel, iar sufletul îi suspina. Am vrut să o prind de mână, dar mi-a dat drumul, așa cum a promis că nu o va face niciodată. A durat câteva secunde până ce și-a adunat gândurile pline de dubii și încărcate de nesiguranța consecințelor. În timp ce priveam norii cum se adună și simțeam primele picături reci pe frunte, mi-a spus că a încetat să mai creadă în fericirea alături de mine…

Povestea ajunsese la sfârșit, iar eu încercam din răsputeri să sfidez tot ceea ce mii de alți eroi, înaintea mea, încercaseră la rândul lor. Am încercat să-mi dau seama dacă și unde am greșit, dacă aș fi putut să iau urma traseului de sentimente înapoi spre trecut, pentru a schimba destinul a doi oameni care au ajuns unde nu trebuiau să ajungă. Am încercat chiar să refuz existența acestei realități, din dorința de a trăi în acel trecut spre care priveam nostalgic. Dar tu, naivule, nu vei fi nici primul, nici ultimul al cărei lumi se va sfârși și va renaște, doar pentru a o lua de la capăt. Ea continua să plângă, iar eu nu puteam să schițez nicio expresie facială, să dau frâu niciunui sentiment, să arunc cu injurii, rugăminți sau întrebări. Ca și cum rolurile ar fi fost inversate, iar eu aș fi fost cel care s-a hotărât, într-o seară de miercuri, să frângă o inimă și să se semneze la finalul unei cărți abandonate într-un cufăr de amintiri, citite și uitate în timp…

“Mi-am dat seama că nu te mai iubesc în momentul în care nu am mai putut scrie despre tine”, spunea un citat al unei fete obișnuite cu poveștile de viață ale celor care vin și pleacă. Răceala și claritatea cu care îmi vorbea despre viitor și despre ce înseamnă să fii, din nou, singur, mă speriau și mă purtau într-o lume în care nimeni nu va mai putea avea încredere în nimeni altcineva, niciodată. Închis între patru pereți ai unei garsoniere ce părea pustie, am dat frâu liber sentimentelor de vină, durere și regret. Apoi le-am tras înapoi în mine, le-am întors pe toate părțile, după care le-am alungat din nou. Până când, într-o zi, fără vreun traseu planificat spre o carte a vieții, am învățat câteva lucruri. Am învățat că sunt capabil de lucruri ce necesită mult curaj, făcute la timpul potrivit, indiferent de consecințe. Și, pe cât de mult ar durea acele lucruri, am învățat că mă ajută să cresc. Am învățat cum sfaturile unui om alături de care petreci ore întregi, zi de zi, îți pot aduce liniște și pot trezi în tine ambiții pe care nici măcar nu știai că le deții. Tot atunci am învățat cum să ascult și cum să iert. Pentru că uneori, indiferent de voința ta interioară, ajungi să pui trăirile celuilalt pe primul loc. Și cred că asta e cel mai important deoarece, astfel, am învățat că știu cum să iubesc…

Eu sunt imaginea a mii de eroi de pretutindeni, care dorm, poate, liniștiți, cu gândul la ele, cu mintea ascunsă în tărâmul fericirii până la adânci bătrâneți. Eu sunt zâmbetul sufletului lor atunci când le văd și lacrima de pe obraz atunci când li se face dor. Sunt vocea celor care sacrifică tot ce au pentru fericire și curajul celor care vor face mereu asta, feriți de tăieturile dezamăgirilor, la adăpostul certitudinii că știu, și mereu vor știi cum să iubească. Până la epuizare, până când tot ceea ce au și ce reprezintă se va afla în mâinile cuiva, la marginea prăpastiei. Unii vor da drumul, alții vor rezista, iar cei mai fericiți se vor arunca în necunoscut, mână lângă mână, înfruntând, cu zâmbetul pe buze, ceea ce pentru mine va rămâne doar o amintire. În umbra unei seri de miercuri, în spatele unor ochi triști, milioane de alți eroi vor muri și vor renaște, la adăpostul cuvintelor nemuritoare…

Iar la final, când totul se transformă în amintiri ce nu mai pot fi asociate unor trăiri anume, înveți cum să o iei de la capăt. Și descoperi cum o noapte petrecută pe o bancă incomodă poate trezi noi amintiri, ce încă nu au fost trăite. Înveți cum să te pierzi din nou în cuvinte, și într-un zâmbet sincer, și într-o pereche minunată de ochi albaștri. Descoperi din nou primul sărut și primul ținut de mână. Fără îndoială sau remușcări în suflet, o iei de la capăt și începi să scrii o nouă poveste. Și realizezi, împăcat, că nici nu mai contează cât de departe va ajunge povestea, cât timp o vei trăi sincer și vei investi în ea, din nou, tot ce ai…

Cea mai grea poveste – partea III

Mâinile lui știau să-mi modeleze trupul asemeni unui sculptor, care în momentul în care dă naștere unei opere de artă, îi încredințează acesteia și o parte din sufletul său. Privirea lui știa să mă urmeze în cele mai îndepărtate colțuri ale imaginației, iar respirația urma îndeaproape gândul cel mai pervers pe care urma să îl destăinuie. Mișcările corpurilor noastre, în ritmuri de radio, dădeau naștere umbrelor. Iar umbrele creau un grandios spectacol de teatru, acolo unde speranța se sfârșește sub șoaptele certitudinii. Gândurile se pierdeau, puse la colț şi ironizate de instincte. Vorbele se pierdeau şi lăsau loc intuiţiei. Privirile se pierdeau. Umbrele făceau înconjurul camerei, apoi se pierdeau şi ele. Răsăritul surprindea fumul de ţigară pe o traiectorie ascendentă, de la mulţumire la zâmbet. Undeva sub o pătură, ţigările nu se sfârşesc niciodată…

Dimineața mă găsea alături de același el, pe care nu voiam să-l mai știu niciodată departe. Departe de năzuințele mele, departe de așteptările mele și tot ceea ce am sperat vreodată să găsesc la un băiat. Perfecțiunea este un cuvânt în care nu cred. Nu cred că el este perfect, la fel cum știu că nici eu nu sunt perfectă. Dar el cunoștea lucruri pe care eu abia acum le învățam. El știa să dea naștere poveștilor și o făcea prin cuvintele potrivite, prin atingerile potrivite, prin privirile pe care știa cum să le umple de semnificație mai mult decât au știut toți cei dinaintea lui. El putea să vorbească atunci când nu spunea nimic. Iar când vorbea, cu accentul lui ștrengăresc de ardelean, aș fi putut să închid ochii și să ascult la nesfârșit sunetul unui băiat îndrăgostit de o fată născută în pași de dans.

Mereu cu emoție în cuvinte, el recita povestea celei mai frumoase pânze de păianjen. O poveste a doi copii care au ales să alerge spre fericire, punându-și toate speranțele ca aceasta să mai fie acolo atunci când vor ajunge. Dar fericirea nu e o destinație, iepure sălbatic… fericirea este drumul pe care alergăm. Iar drumurile, la fel ca și țigările, nu se sfârșesc niciodată. I-am spus că îl iubesc, apoi am închis ochii și am tras adânc aer în piept. Cu teamă, am deschis apoi ochii, pentru a-l găsi pe el acolo de unde a promis că nu va mai pleca niciodată. La adăpostul numelui său, rostit de pe buzele mele…

“Cum poți vedea diferența dintre a ține la cineva foarte mult și a-l iubi?”, m-a întrebat. “A ține foarte mult la cineva înseamnă că sunt implicată și fac totul să meargă bine, pentru că îmi place să fac asta… dar dacă te iubesc, voi putea să renunț la formele de egoism”…

Atunci când am fost pe punctul de a cădea, a avut grijă să mă prindă de mână. A avut grijă să-mi șteargă lacrima de pe obraz și să înlăture orice formă de răutate sau indiferență din lumea pe care a creat-o special pentru mine. Mi-a arătat cum arată o bătaie sinceră a unei inimi și mi-a arătat cum poate, prin poezie și refrene ale sufletului, să înlăture teama. Atunci când totul în jur părea rupt de orice formă de viață, entuziasm sau tandrețe, el parcurgea kilometri întregi doar pentru a mă aștepta la porțile agenției, cu același zâmbet sincer cu care vibra încă din prima zi. Atunci știam, și încă o știu, că oriunde ar fi el, la orice oră a oricărei zi, de l-aș chema, el ar veni de îndată spre mine, pentru a-mi readuce fericirea acolo unde îi este locul…

El este eroul meu.

Cea mai grea poveste – partea II

“Obișnuiesc să structurez personaje în scris… care prind contur în timp… hmmm… așa că: Ea se așează comod și își pune scrumiera la îndemână … EL sparge cercurile ei de fum”…

A hotărât să intre în lumea mea prin joc, prin seducție ludică, lăsând un șir de indicii în urma ei. Am hotărât să urmez drumul, iar la capătul unui fir de sentimente ordonate cronologic am găsit-o pe ea. Felul în care s-a jucat întreaga după-masă, creionând atent trasee sentimentale pe mâna mea, sub privirile cârcotașe ale celor din jur, acest fel sincer de a-și exprima interesul față de mine a marcat începutul a ceva ce nu știam unde o să ducă. Și îmi era frică, pentru că ar fi putut să mă rănească. Și eram nesigur, pentru că atracția față de ea creștea cu fiecare deget pe care îl plimba de-a lungul venelor mele, asaltate de valurile care înaintau spre inimă pentru a-i spune să o sărute. Dar nu am îndrăznit, iar ea continua să se joace. Iar sărutul de pe frunte, la coborârea din metrou, a lăsat în urmă un chip de copil frumos, care m-a luat de mână într-o zi și m-a dus în lumea lui. A spus că vrea să mă păstreze, iar eu am rămas.

Eu mă ascundeam în așternuturi, iar ea devenea geloasă pe cealaltă ea, canapeaua din camera mea. Privea plicurile de ceai și îmi spunea cum a visat că eu exist doar în imaginația ei. Rolul meu devenea acela de a o convinge că nu sunt asemeni unei țigări, care nu poate rezista mai mult de 7 minute în apropierea buzelor ei, înainte să dispară… Uneori simțea că devine rea cu mine și renunță la o parte din ea, alteori îmi spunea că nu mă apreciază cum trebuie. Mă ruga să am răbdare și să nu o iau razna, dar cum aș fi putut? Atunci când lângă  mine se afla această făptură a dorințelor mele, care știa printr-un singur cuvânt, sărut sau gând să-mi dea lumea peste cap și o construiască din nou, mai bună și mai pură ca înainte. I-am promis că ne vom regăsi mereu locul unul lângă celălalt, iar ea dormea liniștită, la adăpostul brațelor mele. Acest pupidulce, cum îi plăcea să-și spună, se hrănea cu dorințe și povești, iar eu îi alimentam fericirea prin cuvinte și culori…

Într-o zi am primit un tablou intitulat “Moment de tandrețe în stabilimentul Crucea de Piatră”, pe care și astăzi, și mereu îl voi păstra. Peisajul este unul neobișnuit, deoarece înfățișează un bărbat desculț care dansează cu un simbol al eleganței feminine. Ce caută cei doi împreună? Și mai ales, ce poate avea acel băiat atât de special încât să-i trezească ei interesul, chiar și doar pentru un dans? Dar poate dansul înseamnă mai mult decât un dans… la fel cum visele înseamnă mai mult decât vise, iar poveștile nu ar avea cum să existe fără oameni care să le înțeleagă.

“Cred că ești minunată”… așa suna finalul unei povești pe care i-am trimis-o într-o zi și care expunea exact sentimentele mele, un simplu dansator desculț prin viață, față de ea, un simbol al feminității și al eleganței în arta de a iubi pe cineva. Iubirea care ne aleargă prin vene și venele care aleargă sângele prin ele, către inimă, pentru a-i spune să iubească. Iar inima iubește…

Nu i-am promis că nu o să plec niciodată, dar i-am promis că mereu mă voi întoarce. Privindu-se în oglindă, uneori, ea vedea un om alcătuit din multe defecte și multe greșeli, un om care își pune la îndoială fericirea și crede că nu o merită.  Dar eu o priveam în aceeași oglindă și vedeam un om capabil să ofere atât de multe și să ceară atât de puține în schimb… un om capabil să dea naștere fericirii și să o ofere în pumn cuiva, fără a cere nimic în schimb. Un om care avea, la rândul lui, să se întoarcă mereu la mine.

Într-o zi, i-am spus că are un loc în inima mea. Un loc care îi aparține și care va rămâne mereu al ei, indiferent ce s-ar întâmpla. Este generator de fericire pentru că îmi aduce aminte că am fost suficient de norocos la un moment dat să o cunosc…

Cea mai grea poveste – partea I

Există sute de cuvinte prin care l-aș putea descrie, pe acest el întâlnit într-o zi de toamnă, la o ceașcă de ceai, pierdut printre gândurile lui și ale celorlalți de la masă. Nu ieșea în evidență, și totuși avea ceva în privire și în felul în care tresărea și mai scotea câte o glumă care-i năucea pe toți din jur. Și astăzi mă întreb cine altcineva ar fi râs, oare, la acea glumă cu sandwhich-urile. Și cine mi-ar fi zâmbit, inconștient, pentru ca apoi să se întoarcă în ignoranța lui și să se întrebe, dar oare cum se numește CD-ul cu muzică pe care îl pun acești oameni aici?…

Ideea cu indiciile a venit câteva luni mai târziu, văzându-l în continuare ignorant și preocupat nu atât de zâmbetul meu, pe care încercam din răsputeri să i-l arăt, ci mai degrabă de căștile lui albe și de simplitatea cu care se pierdea în gândurile sale. Cred că a suferit în trecut și încerc să-mi imaginez ce fel de fată ar frânge inima cuiva care știe să scrie ca el. Are un fel aparte de a vedea lucrurile și de a le transpune în cuvinte, declanșându-mi, parcă, amintiri pe care nu le-am trăit. Așa că i-am trimis primul indiciu, indirect, bineînțeles. Și a fost receptiv, în confuzia lui și intriga cu care se uita în jur, pe holul universității, parcă încercând să-și dea seama cine l-a observat și cine încearcă să-i schimbe viitorul…

Am fost extrem de fericită în momentul în care mi-a spus numele și am știut că e momentul să încerc să încep un nou capitol în viața mea. Și a lui. Cum arată viața lui? Câteva accesorii pe masa din față, un pat nearanjat, mobilă care scârțăie și o față de masă roșie… nu, nu asta mă interesează. Viața lui! Cum își petrece zilele, cu cine iese, se gândește vreodată la o iubire neîmplinită? Crede în iubire?

Stângăcia cu care mi-a cerut numărul de telefon, neîncrederea cu care încerca să se apropie de mine și să mă sărute, astfel de lucruri nu le găsești la oricine. Pentru că, știi, băieții sunt orgolioși și vor mereu să lase impresia că ei dețin controlul, că totul e planificat până în amănunt, că nu au cum să le scape fata din mâini. El era altfel. Se citea emoția pe fața lui, iar sinceritatea cu care depăna amintiri era intrigantă. Anumite aspecte povestite mă speriau, dar altele mă determinau să îmi doresc, din ce în ce mai mult, să fiu cu el și să îl cunosc, să-i aflu cele mai adânci secrete și să mă las pierdută printre ele, la adăpostul unei inimi dispuse să mă primească.

I-am mărturisit că nu am iubit, cu adevărat, niciodată și că mereu m-am pus pe primul loc. I-am spus despre formele de egoism, despre răceala caracteristică mie, despre faptul că nu cred în finalurile fericite și în adânci bătrâneți. Mă privea cu interes și îmi spunea că își dorește sincer să îmi demonstreze că iubirea adevărată există. Tocmai tu să spui asta, tu… inimă călcată de tocuri și peticită, cum aș putea avea pretenția, cum aș putea spera vreodată ca tu să mă iubești atât de mult încât să crezi, sincer și naiv, în finaluri fericite? În adâncul sufletului, undeva unde nici eu nu îndrăzneam încă să privesc, aveam o urmă de speranță ca el să aibă dreptate.

“Acum privim în gol și rememorăm experiențe”, asta mi-a spus la un moment dat. Fericirea se pare că nu e un lucru chiar atât de greu de atins, și da – e mult mai ușor de spus decât de făcut. Pentru să stăteam în bucătăria unei garsoniere friguroase de la parter și ne permiteam întrebări indiscrete și atingeri periculoase. “Mâine îți arăt o poezie care-mi place mult”, i-am spus. “De ce mâine?”. “De ce nu?”…

Mi-a spus un prieten la un moment dat că mai bine m-aș juca pe calculator decât cu mințile oamenilor, dar nu l-am ascultat. Altul m-a întrebat dacă îmi place felul în care fumează. Adevărul era că deveneam foarte emoționată când vorbeam cu el și mă pierdeam în cuvinte: “Știu ce vreau să știu. Stai, ăsta e silogism, Doamne… fac totuși parte din categoria sexului feminin și am datoria de a face pe indecisa. Așa că poți să îmi zici ce faci?“. El și-a dat seama atunci că nu eram și nu voi fi niciodată ca alte fete, lucru care l-a făcut să mă îndrăgească atât de mult…

Trebuie să mă lași să mă joc, nu îmi poți da regulile peste cap! Adam nu a fost bine după ce a sfidat-o pe Eva…

Ea

Ea e ea. Prea puține litere în alfabet care să o descrie. Prea multe cuvinte inventate care să o flateze, să o curteze, să o jigneasca, să îi zâmbească și să o ridice de pe scaun. Ea se plimbă prin cameră și face cu ochiul. Unui necunoscut, unui prieten sau poate mie. Dintr-o mie, fuge către geam și își lasă privirea să se piardă. “Dacă te vei plictisi?”. “Niciodată”. “De unde știi?”, întreabă ea, prin felul ei de-a fi. Zâmbitoare, curajoasă, se așază pe masă și îmi face cu ochiul. Din nou. “Pur și simplu, știu”. “Cu tine, viata are gust de căpșuni.”

Ea e serioasă. Și tot ea știe cum să se piardă discret în ochii mei, să-mi capteze atenția, să-mi atragă mâinile și apoi să plece, în timp ce-i trece prin cap cel mai pervers gând. Ea nu mă minte, iar atunci când o face, știe că nu mă supăr. Pentru că i-am intrat pe sub piele, a devenit gâdilicioasă. Și uneori mofturoasă. Dar gâdilicioasă. Un cuvânt cel puțin la fel de complex și de intrigant ca și ea. Ea…

Ea stă la birou și scrie. Dintr-o mie, pixul ei se mișcă altfel. Privirea ei urmărește cuvintele și se lasă urmărita de cuvinte. Serioasă, cuminte, privește viața printr-o clepsidră și ar vrea să prindă fiecare strop de nisip. Să-l arunce în mare, să se arunce după el și să mi-l aducă la picioare. Apoi să-i acopăr ochii și să-i cer să-mi descrie ce vede. O mie de pete, fiecare mai frumoasă decât cea din urmă. Ea e ea.

Într-o zi va ajunge un om mare. Care va sta la mare, într-o zi cu soare și va scrie o carte. Despre un băiat cu chipul frumos, uneori mofturos, alteori pofticios. Care alerga în fiecare zi spre ea și îi aducea bătăile inimii. În priviri. Un băiat care știa să facă cu ochiul, avea gust de căpșuni și râdea mult. În fiecare zi mai cu poftă, în fiecare zi altfel. Un băiat care nu voia să crească. Doar să zâmbească, pentru ea.

Acum au crescut. Au învățat alfabetul împreună și nu s-au plictisit. Și-au golit mințile de o mie de ori și mereu au găsit cu ce să le umple din nou. Cu chicoteli, cu somn și cu joaca de-a destinul. “Dacă te vei plictisi?”. “Niciodată”. “De unde știi?”, întreabă ea, prin felul ei de-a fi. Zâmbitoare, curajoasă, se așază pe masă și îmi face cu ochiul. Din nou.

“Pur și simplu, știu”.

Ea zâmbește. Visează, trăiește, iubește.

Manifestul unui copil care crește

Tags

buze, compromis, copil, declaratie, fete, frica, iubire, manifest, memorii, mic, rautate, unic, zambet

Crescând, am urmărit lumea evoluând odată cu mine și, treptat, cineva m-a scos puțin câte puțin de sub umbrela protectoare a celor cărora li se iartă. Și am văzut răutate, oameni care fug de răspunderea serviciului, a timpului sau a emoțiilor. Oameni care devin fețe și fețe care devin memorii. Am văzut timpul ștergând aproape orice în urma lui și am ajuns să-l consider un dușman. Dar în același timp am crescut întorcând capul pe stradă dupa iubire, zâmbete sau nume. Nume strigate, pe care am fost forțat să le aud și să descopăr oameni. Și fețe. Și memorii… Împotriva voinței mele, cresc. Și acesta este manifestul meu.

Vreau să fiu acela care nu va face niciodată vreun compromis. Niciodată forțat să acționeze împotriva propriei rațiuni, dar mereu dispus să cedeze un colț de suflet în fața sentimentelor. Vreau să fiu îndeajuns de puternic să pot face propriile greșeli. Vreau să fiu îndeajuns de puternic să-mi pot cere iertare atunci când trebuie. Să știu când trebuie. Și să fiu iertat.

Vreau să fiu bărbatul care rămâne în amintirea unui necunoscut pe stradă. Prin postură, prin hainele atent selecționate, prin mers, prin expresia feței. Îmi doresc acel zâmbet încrezător al celui care a ajuns să aibă succes prin propriile forțe. Zâmbetul celui care a căzut de 100 de ori și s-a ridicat mereu de jos. Cu noroi pe pantaloni și cu fața înroșită, cel care mereu va avea puterea să o ia, din nou, de la capăt. Cel care, îmbrăcat în haine scumpe, își va face mereu timp pentru a săruta mâna mamei.

Vreau să mi se permită să-mi fie frică. Să-mi fie frică de ceilalți și de mine. Să-mi fie frică de a fi rănit și să-mi fie frică de a nu mă răni singur. Să am dubii. Să plâng. Pentru că mereu voi fi doar pe atât de puternic pe cât mă vor vedea ceilalți. Dacă frica mă va motiva în permanență să lupt, atunci voi lupta. Cu tine, cu mine, cu toți. Pentru mine, pentru tine. Iar apoi voi provoca lumea întreagă să încerce să-mi fure fericirea. Nu veți reuși.

Vreau sa aleg mereu calea cea mai grea. Pentru că sunt mic și vreau să rămân așa. Chiar dacă voi crește și voi ajunge deasupra tuturor, va exista mereu un punct unde îmi voi dori să rămân cu un pas în urmă… în propria imagine din oglindă, în amintirile mele cele mai de preț. Vreau să rămân copilul care va face greșeli, copilul care va plânge atunci când va rămâne singur în mulțime, cu mâna întinsă spre nicăieri. Copilul care va fi iertat și sărutat pe frunte înainte de culcare. Copilul care va oferi cele mai sincere îmbrățișări și care le va oferi celorlalți curajul de a merge mai departe, încă o dată, atunci când el nu va mai putea.

Vreau să rămân cea mai minunată amintire a ta. Și când spun amintire, îmi permit aroganța de a zmulge termenul din umbra timpului trecut. Vreau ca prin tot ceea ce voi face, numele meu să rămână mereu atașat celui mai frumos zâmbet al tău. Și cand vocea ta va rosti “Mihai”, o explozie de imagini să se declanșeze în tine. Și lumea sa devină mai bună, printr-o mică contribuție pe care iubirea o aduce de undeva departe, dintr-o garsonieră, de sub o pătură, din spatele ochilor închiși în noapte târziu. O mie de culori pe care să nu le poți defini și o mie de sunete care să te ridice de la nivelul solului. Și să te aducă la mine, acolo unde vreau să fiu.

La adăpostul numelui meu, rostit de pe buzele tale.