– Ce vrei tu de la mine? îl întrebă ea, cu urma unui zâmbet lăsat să mascheze temerile trecutului.
– Vreau să încep prin a-ți cere permisiunea de a ține mâna ta într-a mea. Poate pentru o zi doar, să vezi dacă strânsoarea îți priește, dacă îți poate aduce câteva respirații grăbite, a căror cauzalitate să rămână învăluită în mister. Sau poate pentru o săptămână, dacă vei hotărî că după 24 de ore încă mai simți nevoia umplerii acelor goluri lăsate între degetele tale de o divinitate absurdă. Dar nu mai mult de atât. Fiindca știi prea bine, la fel cum și eu am știut dinaintea ta, că dependența este un joc periculos. Hai să ne ținem de mână, poate să și zâmbim puțin, să ridicăm privirea și să sfidăm destinul. Iar după 7 zile, să ne întoarcem la viețile noastre guvernate de regularitatea bătăilor de inimă.
– Și dacă îmi voi dori mai mult de atât? Sau dacă vei dori să vezi mai mult din mine? Ar trebui să știi mai bine instabilitatea jocului pe care vrei să-l pornești…
– Atunci voi continua să merg pe acest drum și te voi invita în oraș. La finalul unui weekend plictisitor, undeva într-un loc retras, în care să-ți pot destăinui câteva dintre istoriile mele secrete. Și dureroase. Iar tu să fii surprinsă, învăluită de trăiri pe care nu le poți descrie, să-mi iei mâna într-a ta și să-mi faci promisiuni pe care știi că nu le vei respecta. Iar apoi să mă inviți la tine acasă, sub pretextul urmăririi unui film, sau poate împărțirii unui pahar de vin. Să ne pierdem hainele mai repede decât ne pierdem mințile, și să lăsam ceasurile să gonească în urma orelor care nu se vor mai întoarce niciodată. Iar a doua zi, când voi sorbi din acea cafea amară pe care Dumnezeu știe cum am pregătit-o, să te privesc goală și să îmi reamintesc. Cu o săptămână în urmă îmi promisesei o strângere de mână și nimic mai mult, ar fi trebuit poate să rămâi fidelă acelui plan.
– Iar apoi ne vom îndrăgosti, nu-i așa? Am spus că nu vom face asta.
– Vom amâna inevitabilul. Lăsând zilele și nopțile să treacă, cu noi uitați undeva sub o pătură, încătușați sub sărutări și atingeri, prizonieri ai unor trăiri smulse din trecut și readuse la viață, martori ai unui spectacol nebun pe care nu-l putem controla. Da, ne vom îndrăgosti și vom începe să promitem lucruri. Ne vom cunoaște prietenii și familiile, vom petrece Crăciunul împreună, Anul Nou, vom lăsa lunile să treacă. Iar apoi ne vom opri puțin și vom sorbi cu sete câteva momente de liniște, în care vom vedea ce am construit în urma noastră.
– Ce am construit? Îmi voi fi dat seama că te iubesc sau poate ești doar o pasiune neîmplinită? Să fii tu sufletul meu pereche, cel care mă va purta cu adevărat spre fericire? Sau poate doar o iubire ca multe altele, a cărei esență o voi distruge într-un final, în mii și mii de bucățele? Nici măcar tu, cel care ai fost mereu capabil să construiești totul din nimic, nu vei mai putea să le găsești pe toate. Vei începe să scrii despre ele, iar peste ani, când vei fuma o țigară în bucătărie, iar soția ta va țipa din cealaltă cameră, că vei întârzia să duci copilul la școală, atunci îți vei aduce aminte că a existat o vreme când erai altcineva. Și acele câteva bucăți de suflet, pe care le vei fi pierdut definitiv, te-ar fi ghidat spre viața pe care ți-o doreai cu adevărat. Și despre care scriai.
– Poate că ai dreptate și totul va fi în zadar. Dar eu voi privi și voi vedea în urma noastră o iubire perfectă, pe care am mai construit-o de atâtea ori până atunci, în capul meu. Dar în care nu am crezut niciodată. Iar tu vei fi deja fata visurilor mele, cea pentru care aș merge până la capătul lumii. Cea pentru care aș face orice. Cel mai bun prieten al meu. Tu, cea plină de imperfecțiuni și defecte, vei fi perfectă. Poate pentru o zi sau poate pentru o săptămână. Căci în final, așa cum bine știm amândoi, perfecțiunea nu durează…
– Iar într-o zi ne vom privi în oglindă și vom hotărî să fim sinceri cu noi înșine. Dincolo de lacrimile din ochii noștri injectați cu mostre din ziua de mâine, vom vedea nefericire. Incertitudini. Durere. Sau chiar propriile noastre îndoieli, căci suntem doi oameni obișnuiți cu eșecul, obișnuiți cu finalurile care ne reamintesc că este în natura noastră să trăim totul la intensitatea pe care doar nesiguranța o poate oferi. Noi suntem cei ce am citit ultima pagină chiar înainte de a fi scrisă și am știut de la început că vom fi distruși de propria noastră ființă, de propriile nereguli găsite într-un univers guvernat de reguli. Nu vei fuma niciodată acea țigară, nu vei auzi niciun acel țipăt din cealaltă cameră, căci ele nu vor exista. Le vei alunga dinainte de a avea vreo șansă la viața ta.
– La fel cum nici tu nu vei găsi fericirea care să dureze. Fiindcă știi că aceasta nu există. Tot ce putem face este să avem răbdare, iar timpul va șterge, în cruzimea lui, toate lacrimile de pe obrajii noștri. Urmele acestora vor intra adânc în piele, se vor strecura până la inimă și vor mai șterge o părticică din aceasta. Iar apoi, când vom fi bine, o vom lua de la capăt. Cu altcineva, poate mai bun, doar pentru a ajunge în același loc, ani mai tarziu, când totul va fi la fel. Poate, doar puțin mai rece…
– Iartă-mi nechibzuința și firea autodistructivă, iar eu îți voi ierta nesiguranța și temerile. Tot ceea ce reprezentăm noi va înceta să mai existe în curând…