Natura noastră umană și dorința subconștientului de a păstra o stare de fericire ne determină să ne închidem ochii și sufletul, în timp ce parcurgem același drum pe care l-am mai parcurs de sute de ori, în timp de zâmbim încrezător aceleași ei, într-o seară oarecare de miercuri, ascultând ritmuri cunoscute ale acelorași pași. Dar ochii ei mă priveau altfel, iar sufletul îi suspina. Am vrut să o prind de mână, dar mi-a dat drumul, așa cum a promis că nu o va face niciodată. A durat câteva secunde până ce și-a adunat gândurile pline de dubii și încărcate de nesiguranța consecințelor. În timp ce priveam norii cum se adună și simțeam primele picături reci pe frunte, mi-a spus că a încetat să mai creadă în fericirea alături de mine…

Povestea ajunsese la sfârșit, iar eu încercam din răsputeri să sfidez tot ceea ce mii de alți eroi, înaintea mea, încercaseră la rândul lor. Am încercat să-mi dau seama dacă și unde am greșit, dacă aș fi putut să iau urma traseului de sentimente înapoi spre trecut, pentru a schimba destinul a doi oameni care au ajuns unde nu trebuiau să ajungă. Am încercat chiar să refuz existența acestei realități, din dorința de a trăi în acel trecut spre care priveam nostalgic. Dar tu, naivule, nu vei fi nici primul, nici ultimul al cărei lumi se va sfârși și va renaște, doar pentru a o lua de la capăt. Ea continua să plângă, iar eu nu puteam să schițez nicio expresie facială, să dau frâu niciunui sentiment, să arunc cu injurii, rugăminți sau întrebări. Ca și cum rolurile ar fi fost inversate, iar eu aș fi fost cel care s-a hotărât, într-o seară de miercuri, să frângă o inimă și să se semneze la finalul unei cărți abandonate într-un cufăr de amintiri, citite și uitate în timp…

“Mi-am dat seama că nu te mai iubesc în momentul în care nu am mai putut scrie despre tine”, spunea un citat al unei fete obișnuite cu poveștile de viață ale celor care vin și pleacă. Răceala și claritatea cu care îmi vorbea despre viitor și despre ce înseamnă să fii, din nou, singur, mă speriau și mă purtau într-o lume în care nimeni nu va mai putea avea încredere în nimeni altcineva, niciodată. Închis între patru pereți ai unei garsoniere ce părea pustie, am dat frâu liber sentimentelor de vină, durere și regret. Apoi le-am tras înapoi în mine, le-am întors pe toate părțile, după care le-am alungat din nou. Până când, într-o zi, fără vreun traseu planificat spre o carte a vieții, am învățat câteva lucruri. Am învățat că sunt capabil de lucruri ce necesită mult curaj, făcute la timpul potrivit, indiferent de consecințe. Și, pe cât de mult ar durea acele lucruri, am învățat că mă ajută să cresc. Am învățat cum sfaturile unui om alături de care petreci ore întregi, zi de zi, îți pot aduce liniște și pot trezi în tine ambiții pe care nici măcar nu știai că le deții. Tot atunci am învățat cum să ascult și cum să iert. Pentru că uneori, indiferent de voința ta interioară, ajungi să pui trăirile celuilalt pe primul loc. Și cred că asta e cel mai important deoarece, astfel, am învățat că știu cum să iubesc…

Eu sunt imaginea a mii de eroi de pretutindeni, care dorm, poate, liniștiți, cu gândul la ele, cu mintea ascunsă în tărâmul fericirii până la adânci bătrâneți. Eu sunt zâmbetul sufletului lor atunci când le văd și lacrima de pe obraz atunci când li se face dor. Sunt vocea celor care sacrifică tot ce au pentru fericire și curajul celor care vor face mereu asta, feriți de tăieturile dezamăgirilor, la adăpostul certitudinii că știu, și mereu vor știi cum să iubească. Până la epuizare, până când tot ceea ce au și ce reprezintă se va afla în mâinile cuiva, la marginea prăpastiei. Unii vor da drumul, alții vor rezista, iar cei mai fericiți se vor arunca în necunoscut, mână lângă mână, înfruntând, cu zâmbetul pe buze, ceea ce pentru mine va rămâne doar o amintire. În umbra unei seri de miercuri, în spatele unor ochi triști, milioane de alți eroi vor muri și vor renaște, la adăpostul cuvintelor nemuritoare…

Iar la final, când totul se transformă în amintiri ce nu mai pot fi asociate unor trăiri anume, înveți cum să o iei de la capăt. Și descoperi cum o noapte petrecută pe o bancă incomodă poate trezi noi amintiri, ce încă nu au fost trăite. Înveți cum să te pierzi din nou în cuvinte, și într-un zâmbet sincer, și într-o pereche minunată de ochi albaștri. Descoperi din nou primul sărut și primul ținut de mână. Fără îndoială sau remușcări în suflet, o iei de la capăt și începi să scrii o nouă poveste. Și realizezi, împăcat, că nici nu mai contează cât de departe va ajunge povestea, cât timp o vei trăi sincer și vei investi în ea, din nou, tot ce ai…